Spectator.

          

Mă duc la bara terasei, pentru a viziona spectacolul în continuare. Primul cal îşi termină, de sărit obstacolele. Căldura mă omoară, dar sunt totuşi mulţumită, că am prins, un loc la umbră, cei drept în picioare, dar hei, eu am venit să văd spectacolul, nu să-mi pun fundul pe un scaun, şi să stau acolo tot timpul, chiar şi în pauze.

            Locul unde stau eu este undeva, lângă o scară, pe care s-au aşezat sora-mea şi verişoară-mea. Mama stă lângă mine cu aparatul în mână pregătită, pentru următorul obstacol, pe care urmează, să îl sară, acest frumos cal maro.  

            Chiar îmi place aici. Îmi întorc caul spre mama, şi observ cava... cineva s-a aşezat cineva lângă ea. Se pare că am cam uitat să mă uit în jur, pentru că am fost vrăjită, de frumuseţea cailor.

            Nu era oricine, sau orice, era cineva, cineva foarte drăguţ. Nu ştiu exact câţi ani are, dar nu cred că este mai mare decât mine cu vreo 3 ani. Ceea ce m-a atras cel mai tare esre părul lui negru, super, super drept, lăsat ceva mai lung. Îmi palce gestul pe care îl face din cap pentru aşi da părul din ochi, o mică zdruncinătură. Pentru câteva momente nu m-am mai uitat la concurs, şi la frumoşii lui cai, ci la persoana, care stă lângă mama.

            Este îmbrăcat cu o bluză, albastră de o noanţă ceva mai închisă, cu un guler foarte apretat. În jos are nişte pantaloni dintr-un material foarte subţire, special de vară, de culoare maro-deschis. Pantofii sunt unii maro, dar pe care nu am stat să îi analizez prea mult. Mi-am ridicat privirea, şi am observat că vorbeşte, cu un tip mai înalt decât el îmbrăcat în jocheu.

Am profitat de ocazie, „holbându-mă” la el. Mă rog adică nu chiar, doar priveam, şi atât, pentru că a te holba înseamnă să te uiţi cu ochii mari, bulbucaţi, să ai gura deschisă, şi să nu mai auzi şi să vezi nimic alteva în jurul tău. Deci, nu m-am holbat, doar am observat.

Se pare că am pierdut o săritură grozavă, pentru că palmele oamenilor încep să taie aerul, iar unii bărbaţi strigă, „Bravo”.

Îi cer aparatul mamei, şi mă axez pe concurs, pentru că nu mai vreau să mai pierd nimic, cu toate că ochii mei vor să se întoarcă şi să privească în continuare.

Fac câteva poze după care mama îmi ia aparatul.

Acum că nu mai am o ocupaţie, îmi întorc privirea.

Fac un mic pas în spate, şi observ ceva, un lucru pe care nu l-am mai văzut până acuma. Din mâneca dreaptă, scurtă a tricoului albastru, „iese”, o cicatrice. Aceasta nu ştiu cât de mare este, dar cu siguranţă văd că nu mai ţine mult, în jos spre cot. Nu este foarte lată, dar nici foarte subţire. Trupul meu se zdruncină puţin, pentru că nu îmi plac rănile, fie ele şi vindecate, pentru că aşa era a lui, dar chiar şi aşa nu îmi plac. Mă întorc şi prind cu mâinile balustrada, argintie, mată, care la ciocnirea cu inelul meu, face un zgomot.

Concursul s-a terminat, i-ar eu m-am mai plimbat la grajduri, şi în sala unde se antrenau ei unde l-am văzut de atâtea ori. Nu ştiu exact ce era, sau cine era, dar mie mi-a plăcut.

Îmi pare rău că nu am avut tupeul să-i fac o poză, cu toate că am avut atâtea oportunităţi, dar în fond aşa sunt eu, mai sfioasă.

S-a întâmplat ieri 
Duminică 7 August la clubul Equestria.