Live.Laugh.Love.

Ştiu că atunci când vine vorba de mame  pentru mulţi dintre voi este un punct mort.
Pentru mine este normal sa vorbesc cu maicămea. Ea pune suflet în orice face, dragoste şi dăruire. Pare o femeie care se impune, şi uneori chiar face asta, dar după aceea se potoleşte şi devine o femeie normală.
Simt o legatura cu mama, una mai specială. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Dumnezeu, iar eu cred că tot ce a  scris el pentru mine are un sens. Adică de atâtea ori am suferit, şi cred că poate sigur o să vină şi vremea când am să strălucesc.

Ştiu că acum o lună, cam când a început şcoala am avut un moment de melancolie totală, în care m-am izolat de lume, iar mama a fost singura persoană pe care am lasat-o să se aproprie de mine. În seara aceea am plâns trei ore în continuu, în hohote, timp în care i-am spus tot ceea ce mă deranjează,  felul în care mă simt, toate tâmpeniile pe care nu le-am suferit, ba chiar la un moment dat am şi ţipat la ea, dar nu mi-a zis nimic, doar a stat şi a ascultat, după care a început şi ea să vorbească. În seara accea am dormit foarte bine, mai ales că mi-a spus nişte lucruri foarte adevărate, de care ea şi-a dat seama doar lăsând o privire, pe când eu a trebuit sa sufăr mult ca să îmi dau seama că este o cauză pierdută.

Se vede că a trecut prin multe în viaţă şi se vede că a învăţat să citească oamenii.

Odată într-a 5-a ştiu că mi-a zis de o fată că va ajunge mare piţi, şi că nu are rost să stau după curu' şi mofturile ei, iar intr-a 7-a fata accea a făcut o fază şi am lăsat-o deoparte şi nu îmi pare rău deloc, pentru că dacă mai eram prietene cine ştie ce tâmpenii aveam acuma în cap...




Aşa cum zice şi poza, în fiecare zi mă transform din ce in ce mai mult în ea, şi sincer chiar nu îmi pare rău!