Acum ştiu. A venit, şi nu va mai pleca…

Toamna în gradina îsi acorda vioara.

Plâng strunele jalnic, lung si prelung

Si-n goala odaie acorduri ajung...

Si plâng în odaie, si eu din vioara...

Plâng strunele toate lung si prelung.

Fereastra e deschisa... vioarele plâng...

O, ninge... si toate se sting...

Palida, toamna nervoasa, cântând a murit...

Îmi cade vioara si cad ostenit,

Iar toamna, poeta, cântând a murit.

(George Bacovia - Toamna murind)

(Aceasta este poezia pe care am avut-o azi la teza la română. Mă bucur că profa ne-a dat o poezie de Bacovia, şi mai ales una ca acesta, pentru că m-a inspirat pentru o postare. ☺ )

Ultimele frunze cad din copac. Merg pe stradă, iar o rafală de vânt mă prinde din urmă. Totul s-a schimbat, soarele, cerul, lumea. Frigul ne intră in oase şi nu mai iese de acolo până la sosirea primăvarei, care pare aşa de departe...

Îmi aduc aminte cum vara mă enerva fiecare rază de soare, pentru că era prea cald, dar acuma aş da orice pentru o singură rază, care să mă ia uşor în braţe, să mă încălzească, şi să nu mai fiu nevoită să tremur ca naiba, tot timpul. 

Totul pare aşa de mort, iar chiar dacă nu a murit încă o va face în curând, pentru că nimic nu va rezista cruntului frig.... 

Ştiu că tipul acesta de vreme, cu ploaie, vânt, ceaţă, fig şi aşa mai departe, mă face să intru în depresie.

Plouă, iar vântul se înteţeşte. Plouă. Plouă. Mă uit pe asfalt şi văd ceva cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut de atâta amar de vreme… Un micuţ fulg de nea, se topeşte pe asfaltul plin cu apă, de la ploile din zilele precedente. Primul fulg de nea, l-am văzut.       

Din cer, cad mici lacrimi albe, filigramate, graţioase, ca într-un dans, o mare de fulgi albi. Îi simt, în suflet, în corp, iar fără să îmi dau seama, încep să zâmbesc. Oricât de negru şi urâtă este iarna, pe toţi la un moment dat ne face să zâmbim…

Acum ştiu. A venit, şi nu va mai pleca…