Lăsând pradă gurii mele ale tale buze dulci...

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

By Mihai Eminescu.

Am simţit nevoia să pun poezia asta. Cred că este singura poezie care chiar îmi place, dintre toate pe care le-am citit, sau pe care le-am auzit. Nu ştiu,  faptul că profa de romana, -care btw este cea mai tare profă dintre toate pe care le-am avut-, a discutat cu noi ceea ce înseamnă mesajul, a stat şi ne-a explicat fiecare vers, şi ne-a făcut pe majoritatea dintre noi să ni se ridice de pe ceafă părul, a fost un lucru important. (chiar am rămas uimită când chiar şi cel mai insensibil băiat din clasă a tăcut pe tot parcursul discurusului, care nu a scos nici măcar un cuvând... trebuie să spun că sunt în stare de şoc.) Adevărul e că poeziile lui M. Eminescu, sunt foarte uşor de interpretat, dacă ai inima deschisă şi ştii să citeşti printre rânduri, şi cel mai important să şi simţi cea ce citeşti...

Frumuseţea poeziilor de dragoste, este că te fac să speri, chiar dacă ştii că probabil nu ai nici o şansă...