Dau drumul la robinet spre apă rece, îl las o secundă să meargă de-an boulea, după care îmi strecor uşor mâinile sub jetul de apă rece ca gheaţa. Am nevoie de ea, pentru a mă face să nu mă mai gândesc la visul de adineauri, visul cu fabrica, şi tipul care aleargă, după mine ca nebunu’. Nu mai pot să visez acelaşi lucru iar, şi iar, şi iar, cu toate că niciodată, nu pot să-l înfrunt.
Îmi dau repede cu apă pe faţă, opresc robinetul mă şterg pe mâini, şi încerc să-mi refac coada. Nu este de mirare că nu mai este aşa cum am făcut-o când m-am băgat prima oară în pat. Acum este total răvăşită, şi nici coadă nu cred că se mai poate numi.
Mă holbez puţin la faţa palidă pe care o văd în oglindă. Nopţile pe care nu le-am dormit îşi fac prezenţa sub ochii mei. Ochii de tigru pe care îi am, sunt înconjuraţi, de cearcăne, imense gri, care se îndreaptă spre negru. Dacă o ţin tot aşa am să termin fondul de ten al mamei mele.
Ies din baie, moleşită, sting lumina, şi mă îndrept cu paşi mici spre pat. Nici nu ştiu cum m-am înfăşurat în plapuma mea, de culoare vinului de Burgund. Capul mi se trânteşte de pufuşenia imensă, numită pernă. Încerc să închid ochii, dar imediat cum genele se întâlnesc, capul meu se umple de tot felul de tâmpenii. Tot ce s-a întâmplat în ultimele 2 săptămâini, plecarea din Jacksonville, şi venirea în Oklahoma, noul liceu, prietenii, drogurile Ariei, care s-au dus pe canalizare, tot, cum era să mă lovească cu maşina Daniel, îmbrăcişarea cu Tom, petrecerea de astă seară… Tot!
Deschid ochii cu o repeziciune nemaivăzută, şi tot ce văd este camera mea cufundată în întuneric, lumina de afară de la felinar, şi copacul cu trunchi masiv, care este tocmai în faţa camerei mele.
Închid ochii la loc, sperând că mintea mi s-a eliberat, dar fără nici un rezultat.
Gata! Asta e! Formez în mintea mea un buret imens, pufos, pe care îl dirijează o mână uriaşă, care şterge totul din mintea mea obosită.
Trebuie, trebuie să încetez să mă mai gândesc la ultimele 2 săptămâni.
Finally, reuşesc să îmi îndrept mintea spre lumea viselor, care mă primeşte cu braţele deschise.
Totul este diferit. Nu mai sunt în Fabrica de materiale, şi nimeni nu mă mai aleargă, sunt într-o casă veche prăfuită.
Pare aşa de veche, şi cine ştie poate chiar este. Mă aflu unde într-un fol lung, care duce spre o cameră foarte luminoasă. În stânga şi în dreapta mea sunt uşi care duc spre ceva. Nu le dau atenţie, dar în schimb dau atenţie oglinzii în faţa căreia mă aflu. Lumina nu ţine foarte mult cu mine, aşa că nu văd foarte bine, dar nici nu îmi trebuie mai mult ca să…, ca să îmi dau seama că sunt îmbrăcată într-o rochie de epocă, superbă albastră. Materialul rochiei face ape. Trunchiul meu este înfăşurat într-un corset foarte strâns, la fel şi pieptul meu. Este o rechie fără mâneci, ceea ce o face ceva mai sexy. Seamănă cu cele „princess”, iar partea de jos este foarte vaporoasă, faţă de cea de sus. Este foarte frumoasă. O iubesc!
Îmi ridic privirea şi văd că am părul strâns frumos, într-un coc foarte stilizat, cu diferite împletituri, sofisticate.”Mă bucur că nu a trebuit să aştept pentru aşa ceva”, m-am gândit, iar pe chip, mi-a apărut un zâmbet. La urechi am nişte cerceluşi mici din argint, acre se termină cu nişte pietricele mici, de acceaşi culoare cu rochia. Se pare că ştiu să merg pe tocuri, pentru că îmi continui drumul fără nici un obstacol. Parcă m-am născut cu ele în picioare, aşa de bine merg.
În partea dreaptă, dau peste o comodă, cu câteva sertare. Are o formă foarte specială, şi se vede că este veche. Îmi trec uşor degetul arătător peste ea, de pe urma căreia m-am ales cu o grămăjoară de praf, de acre nu am cum să scap. Asta îmi spune că nu a mai trecut cineva pe aici de cave vreme.
Trec pe lângă ea, ca şi cum nici nu aş fi văzut-o, şi îmi continui drumul, care se apropie de final.
Am ajuns în camera din capătul holului. Este mai mare decât mă aşteptam, şi luminoasă ca şi cum ai fi afară. Lumina cred că se datorează, faptului, că sunt foarte multe geamuri, din pământ până în tavan. Pe aceste geamuri pot să văd că, afară se află o grădină, cu tot felul de copaci, ale căror denumiri nu mă chinui să le aflu. Se pare că este foarte dimineaţă, pentru că soarele dea-bea răsare. Am un mic disconfort pentru că mă cam orbeşte, dar mă întorc cu spatele la el, pentru a vedea de fapt, ce se mai află în camera asta.
Este cred, că sufrageria. Văd o canapea, lângă care este un mic dulăpior cu ferestre, unde se află multe sticle de băutură. Lângă canapea pe partea cealaltă, se află, o mică măsuţă, pe care stă un pahar din cristal. Mă îndrept spre el, îl ridic, şi miros ce are în el.
Se pare că este whisky. Nu îmi place mirosul pentru că este destul de puternic, şi simt cum îmi circulă uşor prin corp, şi îmi ajunge în plămâni. Pun paharul la loc, şi analizez, puţin. Whisky-ul încă are miros puternic, ceea ce înseamnă, că totuşi stă cineva aici.
În restul camerei nu mai este nimic, decât o masă în mijlocul acesteia, şi patru scaune. Se află nişte hârtii pe ele, dar sunt în altă limbă, pe care eu nu o cunosc. Cred că este germană.
-Bună frumoas-o!.
M-am întors speriată pentru că vocea se auzea aşa de aproape ca şi cum cineva ar fi vorbit exact lângă urechea mea.
Gândul meu de mai adineauri se pare că s-a adeverit. Chiar este cineva la doar câţiva centimetrii, de trupul meu. Este un bărbat, şi este mai înalt decât mine. Are faţa îndreptată spre pământ, pentru că a trebuit să se aplece ca să îmi vorbească la ureche.
Este dat cu un parfum, care îmi înnebuneşte căile respiratorii.
O mică privire îmi dezvăluie că şi el este îmbrăcat într-un costum de epocă, mai exact un smoching, negru, îmbinat cu o cămaşă albă.
În tot acest timp am stat nemişcată, cu inima pulsând să îmi iasă din piept, şi cu un pumn încleştat.
-Sper că nu vrei să te foloseşti de acest pumn, nu-i aşa?, şi-a ridicat capul, şi s-a dat ai în spate, aşa încât să putem avea contact vizual.
Atunci, lumea s-a oprit în jurul meu. Respiraţia mi s-a tăiat, iar pumnul meu încleştat, stă acum liber.
-T-Tom?, am zis cu inima cât un purice, şi cu voce tremurată.
-Ce? Ce s-a întâmplat?, m-a întrebat, foarte liniştit, ca şi cum ar fi fost normal să-l visez în fiecare noapte.
Având în vedere că el mă alerga în celălalt vis, de unde aveam eu să ştiu că acum nu ar vrea să mă omoare? Era clar că nu puteam să ştiu, dar totuţi îmi este frică de el.
-Ce faci tu aici?, am întrebat acum cu voce ceva mai sigură, dar încă speriată.
-Am, nevoie de ajutorul tău.
Încă sunt în stare de şoc, şi am realizat deabea, după câteva momente că replica lui se dispersa prin cameră.
-Nu cred că pot să te ajut cu nimic…
-Ba, da. Am nevoie de puterile tale.
C-ce? Puterile mele? De când am eu aşa ceva. Eu nici măcar rezistenţă fizică nu am, dar bare-mi puteri…
Fără să îmi dau seama, am scos un mic râset.
-Eu, şi puterile? Despre ce vorbeşti?, am zis cu un zâmbet pe faţă.
-Eşti vrăjitoare.
Cred că am rămas cu gura deschisă, iar uluirea mea, m-a scos din vis.
M-am ridicat automat în capul oaselor, şi mi-am deschis ochii, speriată de moarte.
Ia stai aşa! Cine este la mine în cameră.
Încerc să îmi axez privirea, pe acest trup care este în camera mea, cu ochi cât cepele. Nu din nou... Tom.
Mi-am deschis gura vrând să spun ceva, dar el deja a ţâşnit pe geamul deschis. M-am dat jos din pat ca o vijelie, încercând să-l văd sau măcar, nu ştiu…
Caut cu ochii disperată pe cineva, dar nu văd nimic. Nu este nimeni pe stradă. Se pare că mi-a scăpat, sau poate că nici nu a fost aici. Se crapă de ziuă şi am decis să nu mă mai culc, nu că aş mai putea după toată sperietura.
Întrebarea care îmi umple capul este cum a urcat el până aici, şi de ce ar face una ca asta? Sunt total dată peste cap.
Mâine la şcoală, adică azi, la şcoală, am să-l întreb ce naiba s-a întâmplat. Şi vreau argumente solide, pentru nu mi se pare normal să intre la mine în cameră, noaptea, pe fereastră...
ஜ۩۞۩ஜ
